Citesc ”Trei ani în România” (1870-1873) publicată recent la Humanitas Vintage. E darea de seamă a unui ziarist și diplomat britanic ajuns în Moldo-Valahia pe vremea lui Carol I, dar înainte de războiul pentru independență. El surprinde cu destulă obiectivitate – și pe alocuri cu accese simpatetice – o societate arhaică, orientalizată, dar în curs de occidentalizare, sub impulsul monarhiei străine. Toate aceste oglindiri în privirea altora sunt aur antropologic pentru istoricul național. Firește că a nu fi de-al locului nu înseamnă a te ridica automat și definitiv deasupra prejudecăților (mai ales personale). Martorii străini ai modernității românești in statu nascendi erau deobicei suspuși, nutrind fumuri și reflexe etnocentrice din care decurgeau uneori dureroase priviri disprețuitoare. Citeste mai departe →

Cultura unei națiuni se sprijină pe profesioniștii săi: romancieri, eseiști, poeți, pictori, sculptori, muzicieni, actori, arhitecți, fotografi, editori, librari, tipografi și așa mai departe. Nu prea departe! Cred că toți, la un loc, nu depășesc 10.000. Sarcina acestor 10.000 este uriașă: ei gestionează memoria colectivă, inspiră politicile de patrimoniu, actualizează tradiția prin noi exegeze, proiectează cultura ca reacție prezentă la tot ce suntem, vrem să fim sau putem fi. Prin creația lor, ei hrănesc nevoia de imaginar, evaziunea în oniric, transmiterea cunoașterii istorice, rafinarea gustului public, educarea generațiilor succesive în valorile care ne protejează și ne exprimă umanitatea. Mulți dintre acești profesioniști lucrează în infrastructura culturală a statului român: rețeaua de teatre, librării, muzee, case memoriale, edituri, institute de cercetare (câte mai sunt). Cei rămași formează personalul industriilor culturale private, de la presă, media și conținut digital, până la galeriile de artă, casele de licitații etc. Citeste mai departe →

De vreo patru decenii, dezvoltarea media a transformat societățile occidentale în scena unui spectacol cotidian dedicat aparențelor. Pe platoul de televiziune apar oameni machiați. Radioul e și mai înșelător: ca și în cazul liniilor erotice, o voce senzuală poate ieși dintr-un gâtlej uzat, postat pe un trunchi obez. Acestor mega-mistificări li se adaugă înșelătoria pe scară largă a rețelelor de socializare. Noi, ca societate întârziată, nu am trăit victoria formalismului grimat din anii 60, ci abia acum, printr-o aculturație galopantă. Ardem etapele. Pe de altă parte, modelul logocentric, nicasian, al ”culturii înalte” a continuat să reziste, în munții golași ai elitismului autohton, chiar și după ce viața socioculturală s-a umplut de șancru tabloid. Nu ne-am livrat imediat.

Diferența dintre noi și țările cu adevărat avansate, situate în avangarda politică, tehnologică și intelectuală a umanității, e că – la ”ei” – cultura pop nu a ucis cultura înaltă, pe când la noi lupta tinde să le golească de sens pe amândouă:nu s-a găsit un compromis. Politicul n-a priceput că e nevoie de ambele, ceeea ce implică, necesarmente, o verticală și un compromis. E total absurd să i-l opui lui Liiceanu pe Lucian Mândruță, ca să nu mai pomenesc star-sistemul manelist. Citeste mai departe →

După încheierea celui de-al doilea război mondial, lumea occidentală a cunoscut angoasa păcii, anxietatea prosperității, temerea euforiei rock, grija jazzului și alte asemenea situații insuportabile. Pe acest fond, filozofii existențialiști s-au apucat să cânte nimicul, să deplore condiția de Sisif a Omului, să acuze absurdul și să scrie o poetică a eroismului, ca antidot la cel mai de seamă pericol al vieții moderne: banalitatea, plictisul, alienarea prin repetiție. De repetiție se ocupase însuși părintele existențialismului, danezul Soren Kierkegaard, care, în veacul XIX, la Copenhaga, renunțase la logodnica sa, Regine Olsen, tocmai pentru a nu-și pune viața, cum spunea el însuși, ”pe calea ferată a banalității”.

Adevărul este că banalitatea ne sufocă, dar nu-i opunem o rezistență demnă de acest nume. Mai bine banal, dar previzibil, decât original, dar imprevizibil. Cei mai mulți caută siguranța vieții, nu amețitoarul aer alpin al libertății. Cu alte vorbe, da, o masă umană din care facem și noi parte, oricât am protesta, vrea doar le retour du meme, revenirea identicului, zi de zi, ceas de ceas.

Citeste mai departe →

Nota de subsol este pâlnia prin care cobori în infernul borgesian al erudiției. Acolo se concentrează inutilul relevant, zădărnicia precisă, detaliul explicativ fără de care discursul din pagină ar fi lipsit de argumentul autorității. Putem spune că notele de subsol au pregătit cunoașterea policentric-reticulară specifică Internetului. Ca și pe net, există o plasă de referințe care se telescopează, trimit circular una la alta, se pupă în dos, precum Șarpele din cultul gnostic al Ofiților.

Prin nota de subsol deprindem gândirea istorică, simțul cronologiei, gustul locuțiunii încercuite prin datare și atribuire. Aparatul critic e un monstru care halește note de subsol. Și e insațiabil. Orice aspirant la doctorat trebuie să știe cum se așează notele: fie pe sistemul clasic european, fie pe acela, simplificat, din America. Orice spui presupune o dublură, o sorginte, o matcă din care coboară totul. Pentru că, în fond, doctorificarea e, asemenea glorificării spirituale, un exercițiu de anihilare, un campionat de modestie, o formă de estompare plină de plasticitate. Citeste mai departe →