GRUPAREA VIRTUALĂ


Au trecut 10 de ani în care domeniul presei şi-a lărgit enorm graniţele. Chioşcurile explodează. Lumea – cu deosebire pietonală – cumpără (încă) ziare şi reviste, pentru a răspunde unor aşteptări diferite, dar necontradictorii: passe-temps în defilarea staţiilor, dorinţa de informare aprofundată sau satisfacţia de a se identifica, mai ales în cazul săptămînalelor, cu analizele şi, mai rar, cu soluţiile unui anumit grup. Cum, necum, un asemenea grup de intelectuali creştini nu a reuşit să se coaguleze, în pofida numeroşilor săi membri virtuali. Rămas în suspensia posibilului, el nu a putut, evident, nici edita o revistă. Simplificînd, aş spune că o atare neîmplinire se trage din mai multe direcţii: pe de o parte, Biserica este redusă, public, la episcopat. Aşa cum oamenii simpli confundă fiinţa lui Dumnezeu cu “Biserica” (în care-şi declară oarba încredere), tot astfel fiinţa Bisericii este redusă la cele cîteva zeci de membri ai Sfîntului Sinod. O asemenea reducţie devine periculoasă pentru sinodalii înşişi, dat fiind că li se cere mai mult decît pot dărui nişte oameni ca noi toţi. Pe de altă parte, presiunea (sau doar comoditatea) secularizării au răspîndit în sînul elitelor ideea că mărturisirea credinţei rămîne – dacă nu trebuie – să rămînă un fapt privat. Eşti intelectual ? Minunat! Dar nu interesează pe nimeni dacă te declari ateu, agnostic, liber-cugetător, ortodox, greco-catolic, protestant etc. Acestei interacţiuni i se adaugă şi împrejurarea economică potrivit căreia noii capitalişti – oricum aculturali – nu par dispuşi să investească într-o revistă creştină: să (şi) le facă Biserica! par să spună – dacă spun şi asta – aceşti îmbogăţiţi ignari, dornici să-şi facă “imaginea” numai pe stadioane sau prin baruri deşuchiate.
Situaţia săptămînalelor de cultură din România anului 2001 nu e strălucită, fără a fi catastrofală. La Bucureşti, bunăoară, avem două gazete axate pe viaţa cărţilor (“România Literară” şi “Observatorul Cultural”) cărora li se asociază alte reviste consacrate disecării unor “teme” socio-culturale (cazul “Dilemei”) şi respectiv evoluţiilor civile (“22”) sau politice (“Cuvântul”). De curînd, a intrat pe piaţă revista “Fapte” – care se doreşte primul săptămînal generalist, după tipic occidental. Deşi multe dintre formulele aflate în circulaţie sînt fie obosite, fie scrise cu efort minim, s-ar spune că publicul cultivat are de unde alege şi nu putem decît saluta diversitatea ofertei. Mi se pare totuşi anormal ca din acest peisaj să lipsească o publicaţie a tinerilor intelectuali creştini: deşi există, aceştia nu au reuşit să-şi aloce un canal de expresie prin intermediul căruia să genereze un curent de opinie semnificativ.
La începutul anilor 90, singura tentativă de coagulare a conştiinţei “mirene” s-a manifestat prin proiectul unei Adunări a laicatului ortodox. Ideea a pornit de la cîteva personalităţi (printre care Horia Bernea) şi a fost preluată de anumiţi preoţi dornici să creeze, la rîndul lor, o Asociaţie naţională a clerului. Ceva nu a mers. După o primă etapă de “binecuvîntare”, ierarhia episcopală şi-a retras sprijinul, speriată probabil de imprevizibila agregare a unor categorii tradiţionalmente pasive. În ce-i priveşte pe amintiţii preoţi, aceştia şi-au abandonat proiectul de îndată ce au obţinut burse şi/sau funcţii în administraţia eclezială: avangarda lor nu aşteptase decît pretextul unei cuminţiri profitabile. Cu toate aceste evoluţii, ambele demersuri aveau corecte intuiţii fondatoare şi intenţii mai curînd pozitive: era vorba de a reuni competenţe şi de a face presiuni pentru introducerea unor “schimbări”, de altfel imperative, în raporturile dintre Ortodoxie şi societatea post-comunistă. Exista însă şi riscul de a dezbina Biserica, adîncind rupturile de nivel dintre “cler” şi “popor”. Oricum va fi fost să fie, cert este că pe ruinele pomenitelor ambiţii a apărut ulterior doar o seamă de periodice bazate pe tehnica “mutării în plic”: grupări studenţeşti sau mai larg juvenile puse în serviciul unei apologetici echivoce. Ele au propus – ne amintim – o atitudine nostalgic-interbelică, din care nu lipseau retorica naţionalistă, un aer de pietism hirsut şi mitizarea unor figuri tutelare mai degrabă ambigue. Orientate spre trecut, slujite de condeie boante şi dominate de spiritul excluziunii pătimaşe, aceste încercări au rămas, bineînţeles, fără impactul scontat.
Să recunoaştem că situaţia mai sus conturată îşi implantează rădăcinile nu doar în comunism sau în istoria României moderne, ci şi în aceea a Bizanţului, ca matrice politico-spirituală a creştinismului răsăritean. În fostul Imperiu creştin, vocea “opiniei publice” era tot una cu vocea monahismului. Numai călugării îşi permiteau, în numele unui hiliasm latent, să critice starea de fapt. Răsăritul bizantin nu a cunoscut voluntariatul mirean şi nu a făcut decît să tolereze, sub povara suspiciunii, exerciţiile academice ale birocraţiei aulice: cîte un profesor de astronomie, cîte un filosof neoplatonic sau cîte un funcţionar polimatic apucau să mai publice, în serai, vreun text aşa-zicînd “personal”, care sfîrşea fie în pubela cu erezii, fie în magazia cu teologumene. Una peste alta, “laicatul” rămîne o categorie ieşită din Reforma protestantă şi din “concesiile” post-tridentine ale Bisericii catolice în raport cu emergenta societate civilă occidentală. Chiar rezumate, acestea sînt circumstanţele istorice şi tiparele mentale din pricina cărora ierarhia ortodoxă rămîne cînd prudentă, cînd de-a dreptul ostilă faţă de încercările “comunităţii” creştine de a se emancipa. Şi tot acel fond explică faptul că laicatul ortodox pendulează de peste un secol între secularizare (ca dramatică părăsire a Bisericii) şi acceptarea unei subalterne posturi vernaculare. Consecinţele acestei indeterminări sînt, după mine, destul de grave. În primul rînd, intelectualii credincioşi nu-şi pot găsi un loc bisericesc decît cu preţul unei dedublări artificiale: ei intră în biserici “specializate” (precum Stavropoleos sau Sf. Silvestru) sau mimează o anonimă participare liturgică, pe fondul unui narodnicism aflat în totală discordanţă cu personalitatea lor efectivă. Se cuvin semnalate şi cazurile, mai frecvente decît s-ar crede, ale intelectualilor care trec la catolicism, sperînd că acolo îşi vor găsi, cu adevărat, un rol comunitar adecvat. În al doilea rînd, maturizarea unei societăţi civile româneşti se consumă departe sau împotriva Bisericii. Progresele în materie de drepturi ale omului, ong-urile de monitorizare a vieţii politice, dezbaterile de tip GDS, seminariile internaţionale dedicate participării cetăţenilor la luarea deciziilor – iată numai cîteva tipuri de activism civil la care Biserica nu ia parte sau la care îşi trimite doar cîte un stînjenit vorbitor al limbii de lemn. Acest divorţ provoacă risipirea unor energii comunitare foarte utile, dar şi sentimentul că, în loc să potenţeze cristalizarea societăţii democratice, Biserica preferă să “aştepte”, să “observe” sau – mai rău – să se imagineze la “comanda” unei masse inerte. În sfîrşit, nesolicitarea laicilor, tratarea lor ca “disidenţi” şi neîncrederea în loaialitatea lor creatoare sînt de natură să inhibe, dacă nu cumva să compromită, proiectul unei viitoare societăţi româneşti cît mai apropiate de valorile creştine.
Sînt gata să admit că, din păcate, majoritatea criticilor la adresa BOR sînt lansate de către persoane superficiale, teologic incompetente, dispuse să judece sumar şi animate de resentimente adeseori neconştientizate. Contestaţiile provin fie de la inşi de altă confesiune, fie de la ideologi decăzuţi ai defunctului sistem comunist, fie de la gazetari nepregătiţi, care predau lecţii de creştinism fără să fi fost măcar catehizaţi. Dar una e sa deplîngi acest fapt cu precădere statistic şi cu totul altceva să afirmi că orice propunere de ameliorare a stărilor moştenite intra Ecclesiam ţine de zona “rătăcirii”. S-a profilat o atmosferă de gheto, în care “Biserica” suferă creştineşte “atacuri” din partea “duşmanilor”, nemaifăcîndu-se distincţia între controversa mercenară şi dezbaterea problemelor spirituale, sociale, pastorale cu care se întîlneşte, fertil, orice Biserică vie. Or nu lipsesc argumentele pentru a susţine că, în aceşti 10 ani de libertate, s-a conturat un nucleu de tineri intelectuali creştini, neiradiaţi de comunism, bine pregătiţi (inclusiv în universităţi apusene), care înţeleg empatic dificultăţile Bisericii lor, deţinînd totodată calificarea morală necesară pentru a contribui la depăşirea acestora. Aceşti tineri – vor fi fiind peste o sută – au destulă carte pentru a-şi asuma, în subtila lor complexitate, datele tradiţiei şi suficientă dorinţă de autenticitate pentru a-şi dori să reinjecteze învăţătura lui Iisus Hristos în miezul devitalizat al societăţii româneşti. Spre deosebire de alţi congeneri – prinşi în mrejele unui creştinism arhaizant şi extremist – ei ştiu că nu ajunge un citat (cum ar fi acela care spune că “porţile iadului” nu vor birui niciodată Biserica) pentru a feri “Biserica” de capcana triumfalismului, sau pentru a converti inima noilor generaţii la valorile Evangheliei. Tinerii la care mă refer ştiu că Biserica nu e teren de “revoluţii” şi nici poligon de fantezii individuale, dar ştiu la fel de bine că adevărul nemuncit prin meditaţie şi îngroparea talantului sînt păcate dintre cele mai grave. Bănuiesc de aceea că ei resimt urgenţa legitimă de a întreprinde ceva demn, în orizontul binelui comun.
Ce ar aduce în dezbaterea religioasă o revistă a tinerei intelectualităţi creştine? Nici un panaceu, desigur, dar nici lucruri de lepădat. Un ton civilizat, care – asumîndu-şi luminile Revelaţiei – acceptă concomitent pluralismul confesional şi cultural al unei societăţi democratice demne de acest nume. O atitudine consecvent dialogică, ilustrată prin deschiderea faţă de gîndirea altora şi prin identificarea – de cîte ori se poate – a unui rezonabil numitor comun. O efectivă preocupare faţă de săraci, analfabeţi, bolnavi, şomeri, orfani şi bătrîni, adică faţă de orice persoană vulnerabilă, care poate fi deopotrivă consolată şi ajutată să se ajute. O critică politică axată nu atît pe denunţ şi diabolizare, cît pe analiză şi pe sugerarea unor alternative pragmatice. Un proiect social menit să listeze problemele corpurilor intermediare, fie că e vorba de preoţi, de magistraţi, de medici, de cercetători, de ofiţeri sau de studenţi: toţi aceştia par să nu existe decît prin excepţiile patologice sau prin vîrfurile ierarhice răsfăţate mediatic, deşi în spatele senzaţionalului sau al vedetelor curente trăiesc milioane de oameni sistematic ignoraţi. O reflecţie coerentă asupra locului Ortodoxiei în viitoarea Uniune Europeană, în noua eră tehnologică şi în lumea globalizată din care facem deja parte. Mă opresc – pentru a nu strecura aici un întreg program – dar o fac declarîndu-mi, poate naiv, convingerea că e nevoie de aşa ceva. Cred sincer că intelectualii creştini tineri pot aduce în forum tensiunea ideală fără de care vom continua să oscilăm între cinicul defetism al supravieţuirii şi milenarismul reţetelor tenebroase. Cred sincer că realismul paşilor mici şi voinţa de acţiune se pot îmbina cu puterea unei credinţe care onorează raţiunea pentru a face din tradiţia creştină locul unei treptate renaşteri comunitare. Cît de aproape este întruparea acestui proiect, pe care am dorit să-l împărtăşesc cititorilor, vom trăi şi vom vedea.