”IVI” League: un român la mare înălțime

Din fericire pentru publicul educat de la noi, mai toate operele sale au fost traduse în românește în ”seria de autor” pe care i-a dedicat-o editura Humanitas (cu ajutorul financiar al Fondului Național Elvețian pentru Cercetare). Universitatea din București i-a conferit un doctorat ”honoris causa”. Presupun că nu există tânăr istoric de artă din noua generație care să nu fi conspectat aceste texte, de la cele despre manierismul italian, până la dosarele de istorie vizuală a alterității întocmite recent.

Modul în care dl Stoichiță privește istoria artei mi se pare pasionant: orice tablou e un palimpsest, un manifest epocal, un puzzle semantic, un cifru cultural, o șaradă intelectuală, o formă de gândire și nu doar de reprezentare (mai mult sau mai puțin subiectivă) a realității. Fiecare tablou este, pe de altă parte, ecoul unei preistorii intelectuale și martorul unei sincronicități. Istoricul de artă este un detectiv, un arheolog, un antropolog și un ”plezirist”: ați putea defini dintr-o mai perspectivă mai incitantă obiceiul – sau datoria – de a cunoaște trecutul ? Înaintea filmului și a fotografiei, tabloul rămâne cel mai de seamă revelator al codului fiecărei mari culturi. El nu e doar obiectul estetic colecționat de privilegiați, ci textul în care se codifică spiritul acelei vremi, agenda ei estetică, politică, metafizică, socială…

Cărțile lui Victor Ieronim Stoichiță sunt cel mai bun ghid pentru educația privirii. Ele ne învață să ”savurăm” piesele artistice, adică să le extragem mesajul prin contextualizare și adâncire, prin lectură simbolică și empatie spirituală. Vă invit prin acest mic text să-l descoperiți pe Victor Ieronim Stoichiță: după lectură, începi brusc să auzi ”vocile” operelor de artă care ies din muțenie, potențându-și nemărginit expresivitatea.